Partidul Liberal din Principatele Române Unite a apărut ca formaţiune politică în 1864, condus fiind de Dumitru şi Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti şi fraţii Golescu, participanţi activi la Revoluţia de la 1848 din Țara Românească.
PERIOADA DE ÎNCEPUT
Curentul care a dus la apariţia acestui partid pe scena politică românească a fost liberalismul secolului al XIX-lea. În Europa occidentală liberalismul s-a dezvoltat concomitent cu ascensiunea oraşelor şi a burgheziei, cu lupta acesteia, inclusiv a profesiunilor liberale, împotriva privilegiilor nobiliare şi a restricţiilor din calea comerţului şi industriei. Acestui fundal social-economic al începuturilor lui i se asociază o ideologie politică specifică apărută în rândul intelectualităţii şi al unor exponenţi ai mişcărilor contestatare, ai revoltelor şi ai revoluţiilor din Europa occidentală.
Începute în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea în Ţările de Jos şi Anglia, schimbările revoluţionare atingeau apogeul în Franţa care, la 1789, deschidea o întreaga epocă de abolire a vechiului regim feudal la scara continentului, un proces care include şi războaiele napoleoniene, transformate în instrument de expansiune a noilor idei.
Deşi în Moldova şi Ţara Românească fondul social-economic purtător al liberalismului, burghezia și locuitorii orașelor în general, era slab dezvoltat și constituit din alogeni, negustori și meșteșugari care de regulă erau supuși ai Curților străine, marile schimbări europene nici aici nu rămân fără ecou. Acesta se resimte în rândul unor cărturari, dar și al unei părți a boierimii care receptează îndeosebi idei iluministe și raționaliste, aparținând lui Rousseau, Voltaire, Klopstock, Leibniz, Fénelon, Descartes, Locke etc. Impactul acesta survine atât înainte de revoluția franceză din 1789, cât și după data menționată, contactul în cazul din urmă fiind mediat și de emigrația nobiliară care, deși relativ mică și de pe poziții contestatare, contribuia la impulsionarea spiritului public modern în Moldova și Țara Românească. Influența filozofiei luminilor a survenit în cele două principate şi prin intermediul Şcolii Ardelene.
Revoluția din Țara Românească constituie un apogeu al înfăptuirilor românești din 1848. „Constituția” – cum era intitulat programul în 22 de puncte proclamat la Islaz şi consacrat la Bucureşti la 9 si 11 iunie – preconiza un regim liberal-democrat bazat pe un șir de libertăți individuale și de grup, precum şi pe abolirea unor privilegii social-economice, asigurând emanciparea şi împroprietărirea clăcașilor. Prin instituțiile concepute se tindea spre o formă de stat republicană, cu o riguroasă separație a atribuțiilor politice, dar cu un corp legiuitor rezultat din votul universal.
Pe parcursul celor trei luni de conducere de către un guvern provizoriu, în ciuda ameninţării Rusiei, o parte din aspirațiile programatice s-au înfăptuit:
- constituirea unei noi administrații provizorii;
- organizarea armatei, a gărzilor naţionale şi a unei tabere militare;
- abolirea privilegiilor feudale şi convocarea unei Comisii a proprietății;
- deschiderea unei campanii electorale pentru o Adunare constituantă;
- desființarea cenzurii şi o libertate deplină a presei și tipăriturilor;
- relații cu guvernele revoluţionare europene, etc.
Prin propaganda politică erau răspândite o serie de noţiuni liberale chiar în rândul maselor populare. Încă în preambulul „Proclamaţiei” din 9 iunie se decreta „tipar liber, cuvântare liberă, adunări libere, spre a vorbi, a scrie cele de folos, spre a arăta adevărul”. Atmosfera liberal-democrată instaurată de noul regim în Ţara Românească a generat o atitudine modernă a cârmuitorilor politici. Guvernul provizoriu n-a manifestat niciodată tendința de a acapara puterea, considerându-se depozitar al acesteia, cu o funcție tranzitorie spre organisme legal constituite.
MOMENTUL CONSTITUIRII PARTIDULUI
Un moment decisiv de raliere liberală l-a constituit campania pentru alegerile parlamentare din aprilie 1875. Încă de la 4 ianuarie 1875, liberalii alcătuiseră un Comitet Central Electoral, cu scopul de a coordona activitatea politică în întreaga Românie. Campania politică a liberalilor coalizați nu le-a adus rezultatele scontate în Parlament. Rămași în opoziție, liderii lor s-au convins că, pentru succesul politic, trebuia să se mai facă un pas înainte spre a se ajunge la fuziune. La 24 mai 1875, Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, A.G. Golescu, Gh. Vernescu, Tache Anastasiu, C. Fusea, Al. Candiano-Popescu, Anastase Stolojan, Gh. Chițu, C.G. Peșacov și N.C. Furculescu, printr-un program întărit de semnături puneau bazele Partidului Național Liberal. Programul menționat, publicat la 4 iunie 1875 în „Alegătorul liber”, nu era o expunere de principii doctrinare, ci o consemnare a unor obiective concrete din perspectiva unei succesiuni guvernamentale. Se accentua astfel dezvoltarea „bunei stări a claselor muncitoare” prin ocrotirea muncii și avutului acestora, combaterea legii tocmelilor agricole spoliatore pentru țărănime, împroprietărirea însurățeilor de la sate și a „mahalagiilor” din orașe, dezvoltarea învățământului public, autonomie comunală. Reuniunile de la Mazar Pașa depășeau cadrul unor contacte dintre parlamentarii liberali, aceștia vizând crearea unei atmosfere favorabile în opinia publică pentru ca, prin presiune, să se forțeze îndepărtarea conservatorilor de la putere.
Liderii liberalismului român deschiseseră, între timp, în coloanele „Românului” o listă de adeziune la partidul constituit. La 5 iunie se insera numele a 25 de membri care alcătuiau Comitetul director. În ordine alfabetică aceștia erau: V. Arvanezu, D. Berindei, Pană Buescu, Ion C. Brătianu, Dumitru Brătianu, dr. Niculae Kalinderu, Dimitrie Cariagdi, Ion Câmpineanu, M.C. Epureanu, Nicolae Fleva, Mihail Pherekyde, Ion Ghica, Dimitrie Gianni, A.G. Golescu, C. Grădișteanu, Mihail Kogălniceanu, Al. Lupescu, C. Nacu, Remus Opran, Pache Protopopescu, C. A. Rosetti, Eugeniu Stătescu, Dimitrie A. Sturdza, George Vernescu. Numele menționate reprezintă principalele nuanțe liberale care sub raport organizatoric se bazau îndeosebi pe structurile partidului radical al lui I. C. Brătianu și C. A. Rosetti. În lunile iunie și iulie 1875 rețeaua de organizații liberale se diversifica și întindea în întreaga țară, afiliindu-se grupului central inclusiv fracționiștii lui Nicolae Ionescu.
În titulatura partidului se îngemănau două concepte, național și liberal, care expuneau însuși sensul dezvoltării societății și statului român. Termenul „național” semnifica continuarea procesului de recuperare identitară nu numai sub raportul întregirii statului în atributele suveranității și independenței depline, ci și sub acela al dezvoltării economice, culturale, intelectuale și educaționale. Cuvântul „liberal” exprima natura regimului social – economic și politic instituțional bazat pe proprietate și libertate, prin căutarea permanentă a unui echilibru între diferitele clase ale societății. Denumirea partidului reprezintă deci o chintesență istorică a două curente de gândire politică românească din care s-a întrupat statul român modern, ele contopindu-se și regăsindu-se în ideologia și practica unui partid care, după 1866, a devenit vehiculul politic al procesului de modernizare a României. S-a ajuns la promovarea la cârma țării a guvernului M.C. Epureanu, cu Kogălniceanu la Externe, Gh. Vernescu la Interne, I.C. Brătianu la Finanțe, Gh. Chițu la Culte și Instrucțiune Publică, colonelul Slăniceanu la Război.
Guvernul liberal era o expresie a coaliției de la Mazar Pașa, în care președintele de Consiliu, Manolache Costache Epureanu, un conservator moderat, avea rolul de garant al unei tranziții line dinspre conservatorismul cu multe înfăptuiri restaurator-regulamentare spre un liberalism ponderat. Prin acest guvern România intra într-o fază decisivă a dezvoltării sale social-economice și politic-instituționale.
CONDUCĂTORI
Ion C. Brătianu a fost primul președinte al PNL, până la moartea sa în 1891, urmat de Dumitru Brătianu (1891 – 1892), Dimitrie Sturdza (1892 – 1908), Ion I. C. Brătianu (1908 – 1927), Vintilă Brătianu (1927 – 1930), Ion G. Duca (1930 – 1933), care a fost asasinat de legionari, și Constantin I. C. Brătianu (1933 – 1950), care a fost întemnițat de comuniști la penitenciarul Sighet, unde a și murit.
Liberalii au avut relativ o perioadă lungă de conducere între 1867 și 1937, cu mici întreruperi, cand actul guvernării l-a exercitat Partidul Național Țărănesc.
PERIOADA INTERBELICĂ
Liberalii au continuat, în schimb, să joace un important rol politic, reprezentând în practică cel mai puternic partid politic al perioadei interbelice. Ei au condus neîntrerupt din 1914 și până în 1919 (cu o scurtă întrerupere între martie-noiembrie 1918), când, asemenea altor partide liberale europene, au pierdut alegerile organizate de ei pe baza votului universal. După o scurtă perioadă de organizare și de extindere în teritoriile nou alipite, liberalii s-au reîntors la putere, cârmuind cu autoritate între 1922-1928 (cu o întrerupere între martie 1926 și iunie 1927) și 1933-1937. Perioada 1922-1926 a fost probabil epoca celor mai mari succese liberale, guvernul lui Ion I. C. Brătianu rezolvând cu pricepere problemele dificile ale organizarii noului stat întregit, ale unificării celor 4 regiuni, atât din punct de vedere administrativ cât și cel legislativ; au fost de asemenea anii refacerii economice și ai aplicării reformelor; s-a adoptat o nouă constituție. Se poate socoti că, în 1926, Partidul Liberal se află în culmea puterii și influenței sale, încheindu-și o misiune istorică începută în 1848.
PERIOADA COMUNISTĂ
Activitatea PNL a fost suspendată între 1938 şi 1944, an în care şi-a reluat activitatea, doar până la dizolvarea de către comunişti în noiembrie 1947. Membrii partidului au urmat să fie închişi la Sighet, Aiud, Jilava, Gherla, Botoșani, Râmnicu Sărat, sau în lagărele de muncă propagandistă de la Bicaz sau Canalul Dunăre-Marea Neagră.